Tipuri de soluri din Romania generale

1. Studiul și Analiza Solurilor Românești

Înregistrările istorice arată că primele analize științifice ale solurilor din România au fost realizate de Ion Ionescu de la Brad, care a documentat observațiile sale în monografii dedicate regiunilor Dorohoi (1865), Mehedinți (1869) și Putna (1869).

Demersurile sistematice de investigare a solurilor naționale au debutat în anul 1906, odată cu stabilirea Institutului Geologic al României. Sub îndrumarea lui Gh. Munteanu-Murgoci, părintele pedologiei moderne din România și conducător al secției de pedologie, au fost puse bazele unei cartografii a solurilor. Alături de colaboratorii săi, P. Enculescu și Em. Protopopescu-Pache, a realizat prima hartă detaliată a solurilor din țară, publicată în anul 1911 la o scară de 1:2,500,000. Această hartă și studiul „Zonele naturale de soluri din România” al lui Gh. Munteanu-Murgoci din același an, reprezintă repere fundamentale în evoluția pedologiei românești.

Specialiștii români în pedologie au avut o contribuție semnificativă și la elaborarea hărții solurilor europene și la harta solurilor globale (lucrări ale lui N. Cernescu, N. Florea) și a hărții solurilor europene afectate de salinizare (N. Florea, I. Munteanu)

2. Dinamica Naturală a Solului: Un Joc al Factorilor Pedogenetici

Diversitatea tipurilor de soluri poate fi explicată prin variația factorilor pedogenetici în timp și spațiu. Analiza separată a fiecărui factor contribuie la înțelegerea procesului complex de formare a solurilor, deși fiecare factor își exercită influența într-un cadru integrat, alăturându-se celorlalți pentru a da naștere unei varietăți unice de soluri.

Influența litologiei este fundamentală în dezvoltarea proceselor pedogenetice și a caracteristicilor fizico-chimice ale solului. Variația mineralogică și granulometrică a rocilor teritoriului României joacă un rol esențial în acest sens.

Influența climatică este vizibilă încă din etapele incipiente ale pedogenezei, imprimând particularități specifice în diferitele regiuni ale țării. Zonele de stepă și silvostepă, cu un climat relativ arid, limitează alterarea mineralelor primare și, astfel, producția de argile minerale secundare este minimă.

În schimb, clima mai umedă a regiunilor de câmpie și colinare favorizează o alterare mai intensă a mineralelor primare, rezultând cantități mai mari de argilă secundară, sesquioxizi și silice.

Clima regiunilor montane, cu umiditate și temperaturi scăzute crescânde cu altitudinea, favorizează un alt tip de dezagregare a rocilor, cu cicluri repetate de îngheț-dezgheț care contribuie la frângerea rocilor.

Factorul biologic are o semnificație pedogenetică zonală, în contextul principalilor indicatori vegetali ai țării. O examinare detaliată ar dezvălui numeroase alte influențe locale.

Vegetația ierboasă lasă în sol un volum mare de materie organică, provenind din părțile aeriene sau, mai frecvent, din sistemul radicular. Din cauza compoziției lor și a activității intense a microorganismelor, în stepă și silvostepă se observă o descompunere rapidă a materiei organice, cu o acumulare moderată de humus și o eliberare consistentă de baze.

În contrast, vegetația forestieră contribuie cu o cantitate mai redusă de resturi organice, în principal din frunzișul anual, cu o descompunere mai lentă în condiții de umiditate crescută și temperatură scăzută, unde microflora este mai puțin activă și întreruptă periodic.

Sub padurile montane, dominat de conifere, contribuția ierburilor la aportul de materie organică este minimă.

Pe lângă vegetație și microflora specifică, fauna solului joacă un rol pedogenetic vital, contribuind la aerarea și structurarea solului prin amestecarea materiei organice din diferite orizonturi.

Diversitatea topografică a României a influențat semnificativ procesul de formare a solului, provocând atât stabilizarea, cât și deplasarea laterală a materialelor rezultate din dezagregare și alterare, ceea ce a condus la apariția unor tipuri variate de scoarță de alterare și de soluri.

În zona montană, predomină o scoarță de alterare autohtonă, subțire, datorită faptului că gradul accentuat de fragmentare și panta puternică a versanților favorizează mișcarea materialului erodat. Profilurile solurilor din aceste regiuni sunt puțin dezvoltate și conțin în principal fragmente mai mari care rămân pe loc.

Pe de altă parte, în zonele de deal și podiș predomină scoarțe de alterare mai groase și soluri mai avansate în procesul de evoluție, datorită pantei reduse care împiedică migrarea materialului de alterare.

În câmpiile extinse, un relief predominant plat sau ușor ondulat a permis formarea unor straturi groase de alterare și soluri bogat dezvoltate, ca urmare a stabilității materialelor de dezagregare în locul formării lor inițiale.

Apa este recunoscută ca un factor de formare a solului doar în condiții în care satura constant sau periodic solul peste capacitatea acestuia de reținere a apei, generând procese fizico-chimice și biochimice speciale, diferite de cele ale solurilor obișnuite. Excesul de umiditate este cauzat fie de prezența apei freatice la suprafață, fie de acumularea apei deasupra unui strat impermeabil din sol.

Factorul timp este esențial în pedogenezie, deoarece durata fenomenelor ce au loc în acest proces determină în mare parte caracteristicile solului.

În ceea ce privește clasificarea solurilor, prima sistematizare a solurilor din România, realizată la începutul secolului de Gh. Munteanu-Murgoci, se baza pe principiile clasificării genetice a școlii de pedologie rusești fondată de V. V. Dokuchaev. Solurile erau grupate conform caracteristicilor profilului lor, reflectând legătura directă cu factorii pedogenetici și cu procesele specifice de formare a solurilor

Sistemul românesc de clasificare a solurilor include categoriile taxonomice precum clasa, tipul, subtipul, varietatea, familia, specia texturală și varianta.

Clasa de soluri agrupează solurile care împărtășesc un profil morfologic specific cu un orizont pedogenetic esențial și diagnostic pentru acea clasă.

Tipul de sol diferențiază grupări de soluri în cadrul unei clase, distincte prin particularități specifice de manifestare a unuia sau mai multor elemente diagnostice.

Subtipul de sol este o categorie mai fină de clasificare a tipului de sol, bazată pe nivelul de dezvoltare a profilului solului.

Variația de sol este o subdiviziune a subtipului, care se diferențiază prin unul sau mai multe aspecte precum salinizarea, alcalinizarea, eroziunea sau gradul de colmatare.

Familia de soluri este o clasificare care se desprinde în interiorul subtipului și varietății, luând în considerare originea materialului parental și structura granulometrică.

Specia de sol este o entitate taxonomică detaliată, ce detaliază caracteristicile texturale pentru solurile minerale sau nivelul de descompunere a materiei organice pentru solurile organice, precum și variațiile acestora în profil.

Varianta de sol reprezintă categoria cea mai detaliată, concepută pentru a ilustra efectele activității umane asupra solului, clasificată în funcție de criterii precum utilizarea terenului, modificările produse de activitățile agricole sau tipul și nivelul de contaminare.

4. Descrierea Categoriilor Principale de Soluri

4.1. Categoria Molisoluri

Această categorie de soluri include diverse tipuri, precum:

• Solul bălăn
• Cernoziomul
• Cernoziomul cambic
• Cernoziomul argiloiluvial
• Solul cernozemoid
• Solul cenușiu
• Rendzina
• Pseudorendzina

Molisolurile se numără printre cele mai răspândite tipuri de sol din România, cu o prezență dominantă în Câmpia Română, Câmpia Banato-Crișana, Dobrogea, Câmpia Moldovei, partea de sud-est a Podișului Moldovei și în sudul Câmpiei Transilvaniei. Aceste soluri sunt relativ noi, cu un grad de evoluție de la slab la moderat, beneficiind de un drenaj natural de la moderat la bun. Nivelul apelor freatice în aceste zone se află la adâncimi mai mari de 5-10 metri.

4.2. Categoria Argiluvisoluri

Categoria argiluvisolurilor englobează următoarele varietăți:

• Solul brun-roșcat
• Solul brun-argiloiluvial
• Solul brun-roșcat luvic
• Solul brun luvic
• Luvisolul albic
• Planosolul

Aceste tipuri de soluri sunt caracterizate prin profiluri bine dezvoltate și straturi diferite de argilă, având proprietăți specifice care influențează fertilitatea și utilizările agricole corespunzătoare în diverse regiuni ale țării

Argiluvisolurile reprezintă tipul predominant de sol în zonele dealurilor subcarpatice și cele bănățeno-crisene, fiind caracteristice și pentru podișuri și piemonturile situate la marginea exterioară a Carpaților, precum Podișul Târnavei și Podișul Someșan. Aceste soluri sunt de asemenea întâlnite în areale extinse în partea de nord a Câmpiei Române, în Câmpia Someșului, în nord-vestul Podișului Bârladului și în depresiunile montane și submontane precum Țara Oașului, Baia Mare, Brașov, Făgăraș și Hațeg. Argiluvisolurile, cu o vechime relativ mare, s-au format în condiții de drenaj natural bun sau moderat, având apa freatică situată de obicei la peste 5 metri adâncime, cu excepția unor zone de câmpie sau terase.

Sunt soluri cu nuanțe deschise, care prezintă profiluri clar distinse, acumulând humus brut nealterat și oferind proprietăți fizice, fizico-chimice, chimice și biochimice variate, cu un potențial moderat de fertilitate. Sunt utilizate în agricultură pentru terenuri arabile, mai ales pentru culturi de cereale, plante tehnice și furajere, dar și în silvicultură, pomicultură și viticultură, sau ca pășuni și fânețe.

În ceea ce privește clasa cambisolurilor, aceasta include următoarele tipuri de sol:

• Sol brun mezobazic
• Terra rossa (sol roșu)
• Sol brun acid

Cambisolurile, caracteristice unui relief mai recent sau rejuvenat prin denudație, sunt larg răspândite în Carpați și Subcarpați și, pe suprafețe mai restrânse, se regăsesc în Podișul Târnavei, Podișul Someșan, Podișul Getic, precum și în dealurile Banatului și Crișanei

4.4. Categoria Spodosolurilor

Această categorie este constituită din două varietăți principale de sol:

• Spodosolul brun
• Podzolul

Aceste tipuri de sol sunt preponderente în zona montană, la altitudini ce depășesc 1500-1600 de metri, fiind adesea găsite în combinație cu cambisoloidele. Categoria umbrisoloidele cuprinde următoarele variante de sol:

• Solul brun acriferos
• Andosolul
• Solul umic-silicatifer.

Umbrisoloidele sunt întâlnite sporadic, marcând prezența lor în special în Carpați, la altitudini medii (1000-1400m) pe substraturi vulcanice, sau la înălțimi superioare (peste 1200m). Aceste soluri sunt caracterizate printr-o diferențiere redusă, evoluând sub condițiile unui relief montan fragmentat.

4.6. Clasa Solurilor Hidromorfe

Această clasă include solurile care se formează predominant sub influența suprasaturației prelungite cu apă, având un regim hidric aparte care inițiază în sol anumite procese specifice și particularități. Solurile din această categorie includ:

• Solurile lacoviste
• Solul gleic
• Solul negru hidromorf
• Solul pseudo-gleic

4.7. Clasa solurilor halomorfe

Grupul solurilor halomorfe se distinge prin influența considerabilă a sărurilor ușor solubile în procesul de formare și dezvoltare, fiind reprezentate în principal de solonceac și solonet.

Aceste soluri sunt întâlnite mai ales în zone restrânse, în lunci și câmpii joase din regiunile semi-aride și semi-umede. În România, ele acoperă doar aproximativ 1% din suprafață, fiind deci destul de rare.

4.5. Clasa vertisolurilor

Din această clasă face parte un singur reprezentant distinct, și anume vertisolul. Vertisolurile se găsesc în areale relativ limitate, în special în partea de nord a Câmpiei Române, între râurile Argeș și Olt, în Podișul Getic și în regiunea Banatului.

4.9. Clasa solurilor neevoluate trunchiate sau transportate

Această clasă este compusă inițial din soluri neevoluate precum:

• Litosolul
• Regosolul
• Psamosolul
• Protosolul aluvial;
• Solutul aluvionar
• Coluvisolul
• Protosolul antropic

De asemenea, aici sunt incluse și solurile care inițial aveau un profil bine definit, dar care au suferit modificări intense sau amestecare din cauza intervențiilor umane și nu mai prezintă caracteristici diagnostice pentru a fi clasificate conform tipurilor stabilite anterior. În această categorie intră erodisolul și solul desfundat.

Solurile neevoluate se găsesc în zone discontinui, fie pe suprafețe mici sau mari, atât în regiuni montane și colinare, pe pante sau creste înguste, cât și în zonele cu formațiuni eoliene (sudul Olteniei, Bărăgan, Câmpia Tecuciului, Câmpia Carei, Delta Dunării și complexul lagunar Razim), sau în lunca râurilor și în câmpiile de aluviune recente

4.10. Categorizarea Histosolurilor

Histosolurile, cunoscute și ca soluri organice, se disting prin prezența unui strat superficial organic, denumit orizont turbos, care este dezvoltat bine și măsoară peste 50 cm în grosime. Această clasă include un tip singular de sol – solul turbos.

Aceste soluri neobișnuite se găsesc în zone limitate, în mod particular în depresiunile montane ale Carpaților Orientali, pe văile unor râuri și în Delta Dunării. Ele pot să se formeze în diverse regiuni climatice, însă condițiile ideale pentru apariția și dezvoltarea lor sunt de obicei la altitudini care depășesc 900 de metri.

Referințe Bibliografice

Neculai Cernescu, V. M. Fridland și N. Florea au colaborat la lucrarea de specialitate „Raionarea pedografică a României”, publicată de Editura Științifică din București.

C. D. Chirița și C. Păunescu sunt autorii lucrării „Tehnica Solurilor României”, editată de Agrosilvica, București.

N. Florea, I. Munteanu, Camelia Rapaport și C. Chitu au contribuit la „Geografia Solurilor României”, o lucrare disponibilă prin Editura Științifică București.

L. Badea, P. Găstescu și Valeria Velcea oferă o perspectivă amplă în „Geografia României, I. Geografia fizică”, tot prin Editura Științifică, București.